Minte-ma frumos

Citesc zilele astea o carte mai altfel, mai dura, mai sincera. Am primit-o cu recomandarea ca ori la inceput, ori la sfarsit o voi arunca si nu voi mai vrea sa o iau in mana. Pana acum ma tin tare. Insa ma pune pe ganduri... Cat de sincera sunt cu mine insami? Inca de mici suntem invatati ca uneori "e ok" sa mai spunem si cate o mica minciuna. Bine, fie, uneori trebuie si asta in numele unor "scopuri nobile". Dar "e ok" sa ne mintim pe noi insine?

Fetita de trei ani cere pelerina mamei si cheama pisicul sa mearga sa se priveasca in oglinda baltilor proaspete dupa ploaie. Ea stie sa traiasca bucuria si nu si-o neaga. In apa isi vede chipul si si-l reconoaste; este ea insasi. Fara masti si fara paravane. Miroase floarea de cais si simte cum polenul ii mangaie nasucul micut si roz si ea rade. E tot ea insasi chiar si sub praful auriu al pomilor infloriti. Fetita de trei ani se cunoaste si se recunoaste. Apoi anii incep sa astearna praf gri peste esenta pura si incepem sa negam, sa nu ne mai recunoastem. Si asta "NU E OK"!

Cand am scris "Flori" mi-am spus: "Noile generatii se vor regasi in fetita aceasta timida"... Stiti ce am primit ca raspuns? "Crezi ca noile generatii vor fi sincere cu tine?"... Nu, nu asta vreau... Vreau doar sa fie sinceri cu ei insisi... restul va veni de la sine...

P.S.: Cartea se cheama "Cuvinte care elibereaza" de Marie Cardinal